Trebuie sa spun ca in opinia mea existenta umana este esential dramatica si ca daca tu ca fiinta umana dotata cu inteligenta si liber arbitru nu alegi sa o accepti asa cum este si sa gasesti lucruri care te bucura, atunci vei trai perpetuu o drama. Uneori societatea in care traim ma umple de uimire din cauza stupizeniilor pe care le promoveaza, dar apoi imi dau seama ca pur si simplu aceasta este maniera de a face fata, de coping a celor din jur. Fiecare dintre noi isi gaseste ceva de facut in chestia asta pe care o numim viata, asa ca rabufnirile mele de nemultumire sunt cat se poate de deplasate. Live and let live. ca sa zic asa. Pur si simplu fiecare cauta o modalitate de a fi, de a face fata, de a gasi un sens.

Sunt acompaniata zilnic de un delicios sentiment de frustrare. De ce delicios? De ce frustrare? Frustrare ca nu scriu, ca nu pot scrie, ca nu am timp sa scriu, energia si spatiul necesare. Multe motive pe care mi le servesc pentru a accepta inabilitatea mea de a scrie.

Tanjesc sa creez propria-mi lume imaginara si tot astept ca frustrarea de a nu face acest lucru sa ma faca sa explodez transformandu-ma intr-o carte.

Interesanta. Enervanta. Plina. Savuroasa. Coplesitoare. Covarsitoare. Innebunitoare. Fascinanta. Mirobolanta. Stresanta. Deranjanta. Sufocanta. Excitanta. Sperioasa. Ofticoasa. Geloasa. Invidioasa. Frumoasa. Spectaculoasa. Dureroasa. Geniala. Magistrala. Complexa si cu multe aspecte. Si multe, multe altele. Repetitiva. Circulara. Punctiforma si pointilista. Abstracta si absurda.

Investim cu mai multa importanta lucrurile pe care nu le avem, lucrurile pe care nu le-am facut, decat pe cele pe care le avem, decat pe cele pe care le-am infaptuit. Oare e corect asa? Fata de noi, fata de cei din jur?
Cineva ar putea argumenta ca nemultumirea ne tine motivati, ne tine in proverbiala priza, dar ce viata e aia? Sa alergi in continuu perpetuu nemultumit.