Privea atent foaia de hartie din fata lui si cu fruntea incretita de concentrare se intreba daca nu a uitat ceva. Reciti ceea ce scrisese pana atunci si ca si cum ar fi facut asta pentru prima oara si decise ca totul este acolo. Acest ritual de sambata dimineata ii dadea un sentiment de bine, il facea sa simta ca viata inainteaza, merge intr-o directie chiar si atunci cand lui i se parea ca viata lui este o fundatura intunecata, o alee oarba din care el nu stie sa iasa.

Se gandise mult la asta, ii era clar ca nu mai poate si ca nici macar nu mai vrea sa mai poata. Nu este nimic aici pentru el, nu are nimic, totul este prea greu, ar vrea sa fie altfel, ar vrea sa aiba si el ce vede la ceilalti, o familie frumoasa, cineva care sa il iubeasca si pe care si el la randul lui sa o iubeasca, un sens, ceva sa il implineasca. Isi tot repeta ca incercase, el incercase tot ce ii statea in puteri. Lucrase, dar lupta asta incerta si lipsita de satisfactii il lasa fara vlaga. Pentru ce sa traiesti? Ca sa mananci? Ca sa alergi ca un soarece innebunit intr-o cusca dupa o bucatica de cascaval? Se simtea ca un cliseu, se simtea ca o poza neputincioasa, un instantaneu lipsit de suflet in propria viata. Pe el nu il vroia nimeni, pe el nu il astepta nimeni, el nu era al nimanui, el nu avea sens.