Uneori cand recitesc ceea ce am scris, cu mai multa sau mai putina vreme in urma, raman surprinsa de faptul ca eu am putut scrie acele lucruri. Nu ma intelegeti gresit, nu imi ridic statui acum, departe de mine gandul, este vorba despre altceva aici. Aproape mereu cand scriu ceva imi pare o aberatie, acesta este cuvantul pe care il folosesc eu cu mine, imi pare pueril, imi pare lipsit de substanta si tehnica. Dar scriu in continuare pentru ca asta simt nevoia sa fac, este in mine, la fel cum este si conflictul de a vrea sa scriu si totusi sa consider ca tot ceea ce scriu este aberant si lipsit de orice calitate.

Uneori recitesc ceea ce am scris cu mult timp in urma si uneori nu imi aduc aminte sa fi scris acel lucru si ma minunez ca eu am fost in stare sa scriu ceva atat de frumos si ma gandesc ca daca atunci cand am scris acel lucru am considerat ca este o aberatie, iar acum cand il recitesc imi dau seama ca de fapt nu este o aberatie este ceva cu adevarat frumos, oare acest lucru nu ar putea fi valabil pentru mai multe texte pe care le-am scris sau le scriu sau le voi scrie? Nu am cuvinte sa exprim cat de solicitant si epuizant este acest sentiment al nevredniciei si ce act de vointa este sa scriu chiar daca mie imi vine sa mazgalesc foaia convinsa fiind ca scriu numa gandacenii.

Am recitit astazi o poveste publicata acum un an pe psihoterapie.net, am recitit acea poveste pentru ca nu imi aduc aminte cand am scris-o, nu imi aduc aminte cum s-a format idea pentru ea in mintea mea, nu imi aduc aminte locul in care am scris-o. Am recitit-o si mi-am spus eu mie Hm, ce fain! Oare de ce nu imi pot asculta propriile morale? Oare eu de ce nu imi acord mie spatiu sa gresesc? Si m-am mirat de frumusetea ideilor si de simplitatea faina a frazei si imi parea asa de faina ca nu eram convinsa ca este scrisa de mine. Dar era stilul meu, erau ideile mele, era parte din ideologia mea, din framantarile mele, era numele meu. Deci era a mea, insa eu nu o puteam corela cu realitatea mea, caci in realitatea mea tot ceea ce scriu este...ahhh, zi sa-i zic, aberant.

Fara exagerare, de cand ma stiu am trecut prin tot felul de lupte legate de aceasta chemare a mea, mai mereu sentimentele au fost conflictuale si mi-au adus angoase, din varii motive, mereu mi-am dorit ca altii sa citeasca ceea ce scriu si sa le placa, dar mereu mi-a fost teama de faptul ca nu le va placea, caci eu in sinea mea eram convinsa ca nu are ce sa le placa. Mereu m-am comparat cu diversi scriitori, desi eu nu facusem mai nimic pentru a ma numi scriitoare, fiind scriitoare mai mult in suflet si in spirit decat in fapte. Am citit tot felul de biografii si de autobiografii pentru a intelege cum au reusit altii, pe unii i-am invidiat crunt pentru usurinta cu care scriau, pentru lipsa lor de dileme si angoase, de la unii am invatat cate ceva despre mine si despre ce ar trebui sa fac, de altii pur si simplu m-am bucurat.

Nu am o incheiere plina de talc si optimista, acestea sunt doar fragmente de gand, de descoperire de sine, de acceptare, de crestere, de fiinta.