Am demoni. Am pitici. Am pete negre si monstri. Pe vremuri, cand ma apuca amocul, ma intrebam cu obida de ce oare nu m-a facut mama si pe mine mai altfel, mai plata, mai normala, mai lipsita de dileme si contradictii. Timpul a trecut, am trecut impreuna cu fauna mea prin multe experiente, i-am urat si m-am compatimit, i-am considerat dusmani sau prieteni, in functie de situatii. Acum nu stiu daca eu as putea fi eu fara toate aceste fiinte mitice care ma populeaza. Acum nu stiu daca ceea ce imi place la mine ar putea exista fara ele.

Ce imi este clar este ca nu stiu daca as scrie daca nu as avea toate aceste creaturi care ma populeaza si ma hartuiesc in fiecare zi din viata mea. Scrisul este intr-un fel un proces de expulzare a tuturor gandurilor, starilor si sentimentelor, pe care hoarda mea de demoni le trezesc in mine. Stari pe care, daca nu le-as pune in cuvinte, m-ar coplesi si sufoca. Aici apare un fapt interesant. Scrisul este pentru mine ceva eminamente pozitiv, ceva care ia nastere cel mai adesea din ceva eminamente negativ. Din ceva care ma roade si ma consuma, care ma erodeaza si ma parjoleste.

Nu imi pot imagina viata mea fara scris. Ori daca scrisul ia nastere din dilemele demonilor din mine, inseamna ca nu imi pot imagina viata fara demonii mei. Ei sunt materialul din care este fabricata arta mea, iar eu fara arta mea ma simt goala si lipsita de sens. Concluzia acestui rationament este ca demonii sunt buni, demonii sunt parte esentiala din persoana care am devenit, iar acum in loc sa ii repudiez, ii accept, ii studiez si ii disec.

Ori acum apare alt demon, nascut din frica de a nu pierde ceilalti demoni. Oare atunci cand iti accepti demonii si ii consideri parte necesara din viata ta, oare nu ii micsorezi, oare nu devii mai puternic decat frica ta si demonii isi pierd puterea? Oare nu devin niste animale pufoase pe care le doresti, astfel pierzandu-si capacitatile creatoare? Ori acceptarea demonilor nu echivaleaza cu pierderea lor? Oare nu iti doresti sa nu fi inteles ca tu depinzi de demonii tai? Oare nu era mai bine atunci cand ei erau niste creaturi intunecate care te dominau si de care nu puteai scapa decat scriind? Oare aceasta intelegere mai inalta nu este primul pas spre pierzanie? Oare ce urmeaza? Oare pot fi ceva fara demonii mei? Oare mai pot crea? Oare daca nu pot crea fara demonii mei sunt cu adevarat un creator? Oare. Ce de intrebari demoniace.

Mai am un spectru. Atunci cand termin ceva de scris un demon verzui isi iteste capul tuguiat si imi precipita respiratia. Oare daca nu voi mai putea scrie altceva? Oare daca nu voi mai avea idei? Subiecte? Ganduri? Oare ce voi face cu mine daca nu mai am despre ce scrie? Si atunci ma inspaimant si demonul ranjeste malitios. Dar zilele trec si din nou ma gasesc asaltata de idei, ganduri si sentimente cu care nu stiu ce sa fac si de care nu pot scapa decat daca le dau o forma in scris, decat daca le slefuiesc si transform transpunandu-le in cuvinte, in povesti, in scris. Si ma bucur cand vin, ma bucur de savoarea lor, de potentialul lor, de faptul ca exista si ca nu m-au parasit. Demonii mei.